O scrisoare pierduta

  O scrisoare pierdută
  de I. L. Caragiale


  În creaţia literară, I. L. Caragiale şi-a surprins contemporanii prin repetate schimbări de ,,traseu". A publicat la început improvizaţii sau ,,fantezii" jurnalistice, a dobândit o oarecare reputaţie traducând din franceză o tragedie în versuri, a trecut apoi la comedie, pentru ca, după o pauză de câţiva ani, să recurgă la registrul grav, scriind nuvele ca ,,O făclie de Paşte", În vreme de război". În perioada următoare a publicat în gazete schiţe comice reunite în anul 1901 în volumul ,,Momente". Printre cele mai reuşite creaţii dinspre sfârşitul vieţii se numără nuvelele fantastice ,,La hanul lui Mânjoală", ,,Kir Ianulea".
  Scrise între 1878 şi 1885, O noapte furtunoasă", Conu Leonida faţă cu Reacţiunea", O scrisoare pierdută" şi ,,D-ale carnavalului" sunt comedii de moravuri şi de caracter, în care sunt satirizate aspectele negative ale societăţii vremii. Pompiliu Constantinescu observă că, printre junimişti, Caragiale e singurul ,,care merge în inima vieţii prezente, observă la rece structura morală a societăţii contemporane lui", în vreme ce Creangă se refugiază în ,,mitul copilăriei", iar Eminescu se pierde în ,,fantasmagoria trecutului şi în feeria naturii".
  Inspirate din viaţa burgheziei române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cele patru comedii analizează formele parvenirii şi parvenitismul ca trăsătură tipologică a omului. Scriitorul se opreşte la niveluri sociale diferite, de la micul înavuţit al mahalalei până la marea burghezie de provincie.
  ,,O scrisoare pierdută" este cea mai izbutită dintre comediile lui Caragiale. Titlul ei sugerează pretextul întâmplărilor: pierderea de către Zoe Trahanache a unei scrisori de amor primite de amantul ei, Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului.
  Tema întregii opere caragialiene o reprezintă incompatibilitatea dintre aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce vor să pară şi ceea ce sunt în realitate personajele. ,,Oscrisoare pierdută" este o comedie de moravuri, dezvăluind viaţa publică şi de familie a unor politicieni care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, se caracterizează printr-o creştere bruscă a instinctului de parvenire. Interesele personajelor, contrare numai în aparenţă, se armonizează în final, pentru că toţi ştiu să speculeze avantajele unui regim politic ,,curat constituţional" în folosul lor.
  Subiectul este riguros construit. În expoziţiune facem cunoştinţă cu Tipătescu, prefectul judeţului şi cu Pristanda, poliţaiul oraşului şi unealta docilă a puterii.
  Intriga o constituie pierderea scrisorii şi ea se consumă inainte de începerea propriu-zisă a acţiunii, deoarece Tipătescu află, în prima scenă, că Nae Caţavencu e în posesia acestui ,,document" care îi va asigura reuşita în alegeri.
  Acest fapt declanşează desfăşurarea acţiunii. Alertat, prefectul îi ordonă lui Pristanda să afle despre ce document este vorba. Caţavencu foloseşte scrisoarea drept armă de şantaj, ameninţând că o va publica dacă Tipătescu şi Trahanache nu-i susţin candidatura. Farfuridi şi Brânzovenescu îşi bănuiesc aliaţii politici de trădare şi trimit o depeşă la Bucureşti, acuzându-l pe prefect. Pristanda îl arestează pe Caţavencu la ordinul lui Tipătescu, dar avocatul nu se lasă intimidat şi refuză atât funcţiile, cât şi moşia oferită de adversarul său. Până la urmă, Zoe îl covinge pe Tipătescu să-l susţină pe Caţavencu ; numai Trahanache îşi păstrează calmul, ,,având puţintică răbdare". La întrunirea electorală candidaţii ţin discursuri, iar în pauză Trahanache le arată prietenului său şi Zoei poliţa falsificată de Caţavencu pe care o foloseşte drept contraarmă la şantajul acestuia. Totodată, el va anunţa susţinerea candidaturii lui Agamemnon Dandanache, numit de la ,,centru".
  În acest moment acţiunea atinge punctul culminant. Are loc o încăierare pusă la cale de Pristanda ; Caţavencu îşi pierde pălăria în a cărei căptuşeală avea scrisoarea care ajunge din nou la Cetăţeanul turmentat.
  Evenimentele evoluează rapid spre deznodământ. Zoe recupereză scrisoarea, Dandanache este ales, iar Caţavencu, ameninţat cu poliţa falsificată, trebuie să conducă festivitatea în cinstea noului ales. Totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare, de împăcare şi de veselie unanimă.
  La nivel compoziţional, dramaturgul foloseşte tehnica bulgărului de zăpadă, în sensul amplificării treptate a conflictului. Iniţial, apar în scenă Tipătescu, Trhanache şi Zoe, alarmaţi de un eveniment petrecut în afară şi dezvăluit parţial. Apoi, apare Caţavencu, şantajistul şi astfel se realizează conflictul fundamental, care asigură unitatea de acţiune a piesei. Acestuia i se adaugă o serie de conflicte secundare ( iritarea cuplului Farfuridi - Brânzovenescu, ce se tem de ,,trădare", apariţia neaşteptată a depeşei cu numele lui Dandanache). Rezultă un ghem de complicaţii care acumuleză treptat altele, ca un bulgăre de zăpadă în rostogolire.
  Ca în orice comedie, se manifestă şi în ,,O scrisoare pierdută" categoria estetică a comicului. Derularea faptelor, evoluţia conflictelor, comportamentul personajelor provoacă râsul, demonstrează că autorul e un mare artist comic, ştiind să speculeze aspectele comice ale realităţii.
  Există , în primul rând, un comic al situaţiilor, rezultat din fapte neprevăzute şi din prezentarea unor grupuri insolite ( triunghiul conjugal, cuplul Fafuridi - Brânzovenescu, diversele combinaţii de adversari ).Caragiale foloseşte scheme tipice, modalităţi cunoscute în întreaga literatură universală, cum ar fi: încurcătura, coincidenţa, confuzia, echivocul, qui pro quo-ul, acumularea progresivă, repetiţia.
  Există şi un comic al intenţiilor, ce rezultă din atitudinea scriitorului faţă de evenimente şi oameni. Substanţa piesei este supusă unor modalităţi de tratare diferite: ironică, sarcastică, umoristică, grotescă. Caragiale e un scriitor obiectiv, dar nu indiferent. Pare că-şi iubeşte personajele, este îngăduitor cu ele, dar nu le iartă trăsăturile care le fac ridicole. De aceea, le tratează cu ironie, cu umor, le pune în situaţii absurde sau groteşti, le demontează mecanismele sufleteşti ori le reduce, uneori, la condiţia de marionete.
  Dramaturgul excelează în crearea comicului de caractere. Caracterele clasice ( avarul, fanfaronul, orgoliosul, ipocritul, mincinosul, gelosul, pedantul, păcălitorul păcălit, prostul fudul) erau rezultatul unui proces de generalizare a trăsăturilor unei categorii mai largi, astfel că personajul tipic devenea exponentul unei anumite clase umane. La fel procedează şi Caragiale, considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura noastră. Trebuie, în acelaşi timp, remarcată complexitatea nuanţelor, provenind ,, fie din intuiţia socială, fie din intuiţia limbajului specific fiecăruia" ( Pompiliu Constantinescu), ceea ce face ca personajele să aparţină mai multor categorii. În comediile lui Caragiale apar: tipul încornoratului (Trahanache, jupân Dumitrache, Pampon, Crăcănel), tipul primului amorez ori al donjuanului (Tipătescu, Rică Venturiano, Chiriac, Nae Girimea), tipul adulterinei ori al cochetei ( Zoe, Veta, Ziţa, Didina , Miţa Baston), tipul omului politic şi al demagogului ( Rică Venturiano, Tipătescă, Nae Caţavencu, Farfuridi,Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetăţeanului ( cetăţeanul turmentat, catindatul Ipingescu, jupân Dumitrache, conu Leonida), tipul funcţionarului ( ipistatul, Ipingescu, Pristanda), tipul confidentului ( Chiriac, Ipingescu, Efimiţa, Pristanda, Brânzovenescu).
  Deşi tipice, personajele lui Caragiale nu sunt schematice, au numeroase elemente care le particularizează, astfel că nici unul nu seamănă cu celălalt. 
  Remarcabilă este capacitatea dramaturgului de a reţine cele mai fine nuanţe ale limbii vorbite. Există astfel un comic de limbaj, provocat de numeroasele greşeli de vocabular, de încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii, de ticurile verbale, nepotrivirea rezultată din interferenţa stilurilor.
  La nivelul greşelilor de vocabular se observă deformarea cuvintelor, mai ales a neologismelor, din lipsă de instrucţie şi mimetism. Deformările apar prin pronunţie greşită (,,famelie", ,,renumeraţie", ,,adrisant", ,,plebicist"), etimologie populară ( ,,scrofulos", ,,capitalişti"- locuitori ai Capitalei), sau prin lipsa de proprietate a termenilor ( ,,liber schimbist" înseamnă, pentru Caţavencu, ,, elastic în concepţii").
  Cele mai dese încălcări ale regulilor gramaticale şi ale logicii sunt: polisemia ( ,,ne-am răcit împreună"), contradicţia în termeni (,,după lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani" sau ,,12 trecute fix"), asociaţii incompatibile ( ,,industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire"), nonsensul ( ,,din două una,daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica…"), truismele ( ,, un popor care nu merge înainte stă pe loc" ; ,, unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are"), expresii tautologice ( ,, intrigi proaste"), construcţii prolixe ( ,, eu, care familia mea de la patruzsopt în Cameră şi eu ca românul, imparţial…"). 
  Ticurile verbale ( repetiţia obsedantă a unor specificităţi de limbaj ) subliniază un fenomen de inerţie intelectuală, de automatism psihologic, de alienare. La aceste personaje nu mai este important ce spun, ci cum spun. Insuficienta stăpânire a limbajului le coboară şi le dezvăluie adevărata lor valoare, în ciuda orgoliului de care se lasă pătrunse până la ridicol, pentru că prin limbaj se verifică raportul dintre ceea ce se pretind şi ceea ce sunt în fond. 
  Nepotrivirea rezultată din interferenţa stilurilor e şi ea o sursă a comicului de limbaj. Multe personaje folosesc un registru lingvistic în totală contradicţie cu situaţia concretă a momentului. Caţavencu vorbeşte cu Pristanda într-un stil oratoric, sentenţios, deşi ar fi fost potrivită o adresare obişnuită, familiară. Ridicol, noul ales, Dandanache, se adresează mulţimii care îl aclamă în felul ei peltic, incoerent şi familiar.
  Comicul de nume ( de onomastică) este de o savoare inimitabilă. Procedeul mai fusese folosit la noi de Vasile Alecsandri, a cărui tehnică era însă primitivă, numele alese fiind transparente( Pungescu, Răzvrătescu, Lunătescu, Clevetici, Napoilă etc.). Caragiale dovedeşte rafinament şi subtilitate, alegând nume ce sugerează dominanta de caracter a personajului, originea sau rolul lui în desfăşurarea evenimentelor. Numele lui Zaharia Trahanache sugerează zahariseala şi capacitatea de a se modela uşor în funcţie de ,,enteresul" de moment.Rezonanţa culinară a numelor lui Fafuridi şi Brânzovenescu subliniază originea morală inferioară, prostia şi incultura.
  Personajele memorabile ale dramaturgului ,,fac concurenţă stării civile" ( Garabet Ibrăileanu). Ele sunt realizate într-o viziune clasică, în sensul că se încadrează într-o tipologie comică, aşa cum s-a arătat mai sus.Ele pot fi văzute, însă, şi dintr-o altă perspectivă şi încadrate diferit: Trahanache - ticăitul, Zoe - femeia voluntară, Caţavencu - ambiţiosul demagog, Farfuridi - prostul fudul, Dandanache - prostul ticălos, Cetăţeanul turmentat - tipul naiv, Pristanda - omul slugarnic.
  Dramaturgul nu simplifică, nu reduce personajele la o singură trăsătură. În formula lui artistică intră şi preocuparea pentru omul social, pentru culoarea specifică timpului şi spaţiului, pentru particularităţile psihice şi de limbaj, ceea ce transformă personajele sale în individualităţi de neconfundat.
  Modalităţile de caracterizare sunt cele specifice genului dramatic: indirecte, prin acţiune, fapte, gesturi, atitudini, limbaj şi, mai rar, directe, de către celelalte personaje. O modalitate de mare efect comic este şi caracterizarea lor prin nume.
  Trahanache, ,,venerabilul neica Zaharia", prezidentul mai multor ,,comitete şi comiţii", stâlpul puterii locale, este un vanitos înşelat şi care se înşală, totodată, asupra propriei persoane.Poziţia lui socială şi presupusa autoritate politică şi familială sunt subminate de de autor în registru comic. E un ticăit de o viclenie rudimentară ( găseşte o contraarmă la şantajul lui Caţavencu), are stereotipii de limbaj şi de comportament (recomandă tuturor să aibă ,, puţintică răbdare"). Are o gândire plată, fără adâncime, capabilă să se entuziasmeze de truisme de genul constatării fiului său de la facultate: ,,într-o soţietate fără moral şi fără prinţipuri, care va să zică că nu le are".
  Numele lui derivat de la ,,trahana" ( cocă moale, uşor de modelat) îi sugerează maleabilitatea, iar prenumele - zahariseala, senilitatea. Îl modelează ,,enteresul", ordinele de la centru şi toţi cei care exercită o oarecare influenţă asupra sa. Pentru Zoe are un adevărat cult şi nimic nu-i clinteşte încrederea în ea, cum nu-i clinteşte nimeni înflăcărata prietenie pentru Tipătescu ( ,,eu n-am prefect, eu am prieten").
  Candoarea comică, refuzul de a crede în autenticitatea scrisorii ( socotită plastografie), îngăduie încadrarea personajului în seria tipologică a încornoratului simpatic.
  Tipătescu, prefectul judeţului, corespunde junelui-prim din teatrul clasic, fixat însă într-un triunghi conjugal tihnit şi banal, bănuit de toţi şi transformat de Caţavencu în obict de şantaj. Apărându-se, Tipătescu îşi dezvăluie mentalitatea şi firea. El este un orgolios fără măsură, cu o gândire de stăpân medieval. Conduce judeţul ca pe propria moşie, dovadă că ordonă arestarea lui Caţavencu fără temei legal, cenzurează depeşele. Are sentimentul abandonării unei cariere strălucite şi pretinde, demagogic, că s-a sacrificat pentru interesul obştesc. În realitate, e un om lipsit de voinţă, mulţumit cu viaţa pe care o duce. Cu excepţia unor rare accese de independenţă, se complace în tihna burgheză pe care i-o oferă Zoe şi e ţinut din scurt de această femeie voluntară.
  E lipsit de scrupule, înşelând încrederea lui Trahanache prin postura de amant al Zoei. Are o fire impulsivă, agitată. Văzând că nu-l poate ,,cumpăra" pe Caţavencu, se năpusteşte asupra lui, îl urmăreşte prin birou.
  Încadrarea cea mai corectă a acestui personaj o face Pristanda: ,,moşia, moşie, foncţia , foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai , neneaco pe banii lui Trahanache, babachii". Tipătescu este, însă, cel mai lucid personaj comic al lui Caragiale. Are conştiinţa inechităţii şi falsităţii sistemului electoral, oftând cu amărăciune după ce află cum s-a impus candidatura lui Dandanache: ,,Uite pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc. Unde eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat!"
  Sentimentele lui pentru Zoe sunt autentice , fiind gata să părăsescă totul în cazul unui scandal şi propănându-I să plece împreună din oraş. Oservaţia lui critică asupra societăţii (,,Ce lume!ce lume! Ce lume!) vine din conştiinţa absurdităţii, stupidităţii şi ridicolului unui regim care, considerându-se democratic şi constituţional, nu respectă, de fapt, nici o lege.
  Zoe Trahanache este, printre personajele feminine ale lui Caragiale, cea mai distinsă. Nu avem nici un indiciu că ar fi ignorantă, vulgară sau lipsită de sentiment. Energică, voluntară, soţie a ,,stâlpului" puterii locale şi amantă a prefectului, conduce din umbră judeţul. Uneori, pentru a-şi atinge scopul, joacă o adevărată comedie a slăbiciunii feminine. Trahanache o consideră ,,simţitoare" şi are grijă să o protejeze, ascunzându-I lucrurile neplăcute, cum e ,,plastografia" folosită de Caţavencu. Speriată de şantaj, încearcă să îl convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile lui avocatului, făcând uz de lacrimi şi ,,leşinând", lamentându-se. Nereuşind, pune piciorul în prag şi-şi dovedeţte firea autoritară şi strigând:,,Eu îl aleg, eu şi cu bărbatul meu." Comportamentul ei e surprinzător: îl iartă pe Caţavencu şi-I câştigă devotamentul, amintindu-I că mai sunt şi ,,alte Camere", deci alte prilejuri de a ajunge deputat, cu condiţia să accepte patronajul ei. Gestul acesta generos, săvârşit cu naturaleţe şi fără pic de ranchiună, face parte din armele seducţiei exercitate asupra tuturor bărbaţilor, de la Trahanache până la Cetăţeanul turmentat , care vede în ea o ,,damă bună".
  Nae Caţavencu, avocat, director proprietar al gazetei ,,Răcnetul Carpaţilor", întruchipează tipul arivistului şi al demagogului. Umblă cu ,,machiaverlâcuri" în mod conştient, căci îl citeză mereu pe Machiavelli ( ,,scopul scuză mijloacele"), atribuind însă această afirmaţie ,,nemuritorului Gambeta", de unde deducem grosolana incultură.
  Ţelul său este de a parveni pe scena politică, de a ajunge deputat şi pune în slujba lui un întreg arsenal de mijloace deloc surprinzătoare în contextul respectiv. Câtă vreme deţine scrisoarea compromiţătoare, conduce cu aplomb ofensiva, dovedindu-se inflexibil, orgolios, agresiv, refuzând toate alternativele propuse de Tipătescu. Are convingerea superiorităţii sale, se consideră liderul tinerei burghezii locale şi, prin urmare, îndreptăţit să obţină mandatul. E un ambiţios fără tenacitate, căci, pierzând instrumentul de şantaj, se resemnează rapid, e pregătit să-şi schimbe masca şi să intre în alt rol. Labilitatea comportamentului său provine din rapida adaptare la situaţie, fără complexe sau mustrări de conştiinţă. În funcţie de situaţie, el poate fi ipocrit, teatral, plin de sine, sentimental, patriot, orator, dar şi umil, retras, neputincios. Discursul în faţa alegătorilor este o mostră de insuficienţă intelectuală, dovedită de folosirea improprie a cuvintelor ( ,,capitalişti"- locuitori ai Capitalei), de asociaţiile incompatibile ( ,,industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire…"). În numele progresului doreşte şi la noi criza din Europa(,,Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?"). După o astfel de expunere (,,Scopul societăţii este ca România să fie bine şi tot românul să prospere") e clar că patriotismul său e unul aparent, de faţadă. Caţavencu e un actor desăvârşit, devotat numai ambiţiei sale de a parveni, astfel că ,, tăria opiniunilor" e uitată în final, de vreme ce trece de cealaltă parte a baricadei şi acceptă să conducă manifestaţia închinată noului ales, Agamemnon Dandanache.
  Demagogia, sugerată şi de nume, e principala trăsătură a acestui personaj care întruchipează tipul politicianului demagog, exponentul unei societăţi pe care dramaturgul o satirizează cu ironie veselă. 
  Agamemnon Dandanache, urmaşul prin nume al straşnicului războinic homeric (Agamemnon), cuceritor al Troiei, produce o adevărată ,,dandana" prin aplicarea rece şi metodă a ,,machiaverlâcului". El nu e doar o soluţie ,,deus ex machina", ci şi o efigie a lumii caragialiene. În întregul comediei nu pare deloc artificial, ci vine să agite şi mai mult tensiunea. Creându-l intenţionat ,,mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu", autorul revarsă asupra lui o adevărată cascadă de mijloace ale comicului, caricaturizându-l până la grotesc. Şantajul e pentru acest personaj imoral o formă de diplomaţie: ,,Aminteri dacă nu-mi dădea în gând asta, nu m-aledzeam…". Faptul că vorbeşte peltic şi sâsâit sporeşte efectul comic. Ramolismentul intelectual, automatismele, ticurile accentuează ridicolul în contrast cu vanitatea politică, căci toate pretenţiile lui nu au argumente reale, oneste. Dandanche e o caricatură ilară, cu o memorie în derivă, un stupid mândru de geniul lui: ,,Aşa e, puicusorule, c-am întors-o cu politica?". E convins că secretul reuşitei e să nu-ţi ţii cuvântul dat şi să-ţi păstrezi toate armele ca ,, la un caz iar - pac!…la <>!".
  Farfuridi aparţine şi el tipului demagogului şi este un prost de o teribilă fudulie.Are despre sine o părere foarte bună, pe care o mărturiseşte admirându-şi ipostazele civice( ,,Eu am, n-am să mă-ntâlnesc cu cineva, la zece trecute fix mă duc la târg") şi ideologice (,, iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători"). Insuficienţa mentală, obtuzitatea intelectuală se relevă prin totala confuzie semantică şi gramaticală a discursurilor, adevărate mostre de umor absurd.
  Brânzovenescu alcătuieşte un cuplu comic cu Farfuridi. Temperamentului coleric al acestuia îi opune o fire mai domoală, mai precaută. Ambii trăiesc cu spaima că s-ar putea să nu fie consideraţi membri marcanţi ai partidului lor, pe care îl apără cu fanatism de sciziune şi de trădare, trimiţând la Centru telegrame ,,semnate anonime"."
  Numele lor, derivate subtil cu sufixe greceşti şi româneşti, indică un amestec specific al clientelei politice care, indiferent de origine, se bucură de aceleaşi avantaje ,,constituţionale". Totodată, rezonanţa lor culinară sugerează stupiditatea.
  Cetăţeanul turmentat este un personaj simpatic, dar nu inocent, pentru că, deşi duce scrisoarea ,,adrisantului" o citeşte mai întâi sub felinar, încălcând astfel etica meseriei de poştaş pe care o practicase înainte de a deveni ,,apropitar" cu drept de vot la Colegiul III. Aşadar, stăruinţa lui în acţiune nu provine din responsabilitate, ci e un mai vechi automatism redeşteptat de băutură. Simbolic, viciul lui reprezintă deruta alegătorului simplu, îmbătat de discursurile demagogice şi neştiind pe cine să voteze.
  Pristanda, tipul slugarnicului, este prozaic şi practic,, conducându-se după principiul nevestei: ,,Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-I papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând!". Deşi e omul lui Tipătescu, îl tratează cu umilinţă şi pe Caţavencu, simţind că adversarul de azi poate fi prefectul de mâine. Personajul este admirabil caracterizat prin limbaj. El foloseşte numeroşi termeni populari, chiar regionalisme şi deformează, din lipsă de instrucţie, neologismele (,,bampir", ,,famelie", ,,catrindală", ,,renumeraţie", ,,scrofulos" etc.). încalcă fără complexe normele gramaticale, trădându-şi incultura.
  Repetarea automată a unor cuvinte şi replici din vocabularul stăpânilor dovedeşte dorinţa lui servilă de a intra în graţii, dar şi caracterul rudimentar al gândirii. Ticul său verbal, ,,curat", produce asociaţii comice: ,,curat murdar", sau pune sub semnul ridicolului toată mascarada electorală: ,,curat constituţional".Îşi scuză toate matrapazlâcurile invocând familia numeroasă: ,,famelie mare, renumeraţie, după buget, mică…". Numele său, luat de la un joc moldovenesc în care se fac paşi la dreapta şi la stânga, dar, de fapt, se rămâne pe loc, se potriveşte cu şiretenia lui primitivă. 
  Considerat un Moliere al românilor, adică un moralist şi un caracterolog , I. L. Caragiale oferă o imagine realistă a societăţii româneşti a vremii lui.

Acorda o nota acestui referat

1 (9 | 29%)
2 (2 | 6%)
3 (2 | 6%)
4 (2 | 6%)
1 (3 | 10%)
2 (2 | 7%)
3 (3 | 10%)
4 (8 | 26%)