Moara cu noroc

MOARA CU NOROC

 Nuvela ca specie a genului epic în proză are un nucleu bine structurat în jurul unui personaj / cuplu de personaje şi e orientată pe un episod care îi determină definitiv schimbarea destinului.
 În cazul nuvelei psihologice, conflictul este susţinut nu doar la nivel exterior, ci şi în plan interior: personajul este surprins într-o situaţie de criză şi nuvela parcurge rezolvarea ei, observând în detaliu stările, gândurile şi modificările de comportament ale personajului.
 (A) Nuvela aparţine secolului XIX, motiv pentru care este construită pe un fundament clasic, cu vagi elemente romantice, în manieră realistă (Slavici se considera creatorul realismului poporal).
 În consecinţă, perspectiva obiectivă se întăreşte, dar analiza psihologică se face în mod preponderent tradiţional, prin observaţie exterioară. Nuvela „Moara cu noroc" este un astfel de model epic care pregăteşte terenul pentru proza de amploare - romanul secolului XX. Slavici se dovedeşte preocupat de o posibilă monografie a satului ardelenesc din secolul XIX, dar se dovedeşte preocupat mai ales de modificările de mentalitate care se produc la trecerea spre capitalism a societăţii tradiţionale.
 Conflictul este clasic şi are loc între valorile morale şi cele materiale. 
 Pornind de la această bază solidă, Slavici antrenează vieţi şi destine pe care le observă ÎN SCHIMBARE, până la distrugere (pedeapsa prin Hybris - readuce clasicismul în prim-plan).
 Acest conflict clasic se înscrie în tema mai amplă a arivismului şi are la bază concepţia despre destinul tragic al individului (dorinţa de autodepăşire).
 Materialul epic se organizează pe mai multe niveluri pentru că surprinde nu doar lupta exterioară, socială a individului pentru acumularea unei situaţii materiale avantajoase, ci redă şi lupta interioară pentru păstrarea integrităţii morale a valorilor spirituale.
 Desfăşurarea acţiunii cuprinde momente tipice într-o înşiruire logică şi cronologică. Extinderea ei pe mai multe planuri de maximă densitate l-a determinat pe Călinescu să afirme că „Moara cu noroc este o nuvelă cu intrigă de roman". 
Personajul principal „Ghiţă" este un meseriş nemulţumit cu această condiţie civilă. Sătul să repare opinci într-un sat sărac, Ghiţă se hotărăşte să devină hangiu pentru o perioadă, ca să adune repede o avere frumuşică, menită să-i deschidă drumul spre prosperitate, în meserie. Acesta este elementul care declanşează schimbarea dramatică a personajului, care e subordonat condiţiei de autodepăşire.
Titlul nuvelei conţine o nuanţă ironică, anticipând deplasarea tuturor elementelor spre negativ. Simbolic, moara reprezintă un loc malefic (viaţa ca veşnică măcinare), un loc în care norocul e veşnic schimbător. 
În plus, morarul e privit în unele culturi ca trimis al diavolului; în momentul în care moara părăsită se transformă în han, coeficientul negativ sporeşte, căci hangiul este un om care se îmbogăţeşte de pe urma exploatării unui viciu. Şi locul în care e aşezată moara este unul simbolic cu trimitere directă la viaţa lui Ghiţă, aflată tot „la răscruce de drumuri". 
 Prin mutarea sa la han, Ghiţă iese de sub protecţia legilor sociale, intrând sub influenţa „legilor junglei". De aceea Călinescu aprecia nuvela ca fiind „un western românesc".
 Nuvela are o structură clasică şi prin introducerea unor personaje simbolice cu atribute speciale: bătrâna soacră este un astfel de personaj, reprezentând înţelepciunea, iar copiii sunt simbol pentru inocenţă.
 Ca în tragediile antice, bătrâna îndeplineşte funcţia de rezonator. Ea atrage atenţia asupra adevăratelor valori, asupra necesităţii păstrării familiei. Tot ea este cea care trage concluzia ca martor la tragedia finală: „aşa le-a fost dată". Aceste cuvinte pot fi considerate incipitul şi respectiv epilogul / finalul nuvelei, asigurând structura „rotundă" a operei. 
Ghiţă se mută cu familia la cârciuma de la moară şi are la început un accent de prosperitate. Apariţia lui Lică Sămădăul - şeful porcarilor din zonă - este cea care tulbură existenţa banală a hangiului.
 Este un bun prilej pentru suprapunerea unei noi intrigi: apariţia maleficului Lică declanşează un proces de deteriorare, atât în comportamentul lui Ghiţă, cât şi la nivelul familiei acestuia. Naratorul detaliază cu mare grijă confruntarea dintre cei doi, fără să părăsească perspectiva omniscientă.
 Cel puţin aparent, cele două personaje sunt caractere opuse: Ghiţă - model de virtute - cap de familie şi păstrător al tradiţiei morale, Lică - „diavolul pe pământ" - un individ certat cu legea - independent şi zeflemitor la adresa tuturor valorilor clasice.
 Întâlnirea dintre cei doi este semnificativă pentru portretul moral - ei se dovedesc la fel de puternici în confruntarea iniţială - intenţionează să se intimideze reciproc.
 Urmează o colaborare bazată pe „un pact al diavolului" din care cei doi câştigă foarte mulţi bani, dar şi o legătură pe care nu o mai pot distruge, chiar dacă ocazional Ghiţă doreşte acest lucru. Cea care atrage atenţia asupra influenţei negative a lui Lică este Ana, deşi în final ea întruchipează victima perfectă. Ghiţă nu este singurul fascinat de modelul de independenţă al lui Lică. Lică Sămădăul se infiltrează subtil în familia de la „moara cu noroc", preluând prerogativele soţului şi pe ale tatălui.
 La momentul în care substituirea este realizată, naratorul inovează la nivelul artei descriptive şi realizează un portret al lui Lică - mediat prin ochii Anei (Lică este surprins împletind o biciuşcă pentru copil, stând cu toată familia, în lipsa lui Ghiţă, într-o după-amiază liniştită, cu aer patriarhal). Se susţine astfel şi caracterul analitic al portretului prin schimbarea percepţiei între personaje.
 Ghiţă se află într-o zbatere continuă, urmărită consecvent de narator în manieră realistă, dar prin analiză tradiţionalistă.
 Prin arta detaliului semnificativ se notează reacţii, gânduri ascunse, resentimente, hotărâri neîmplinite, oscilări.
 Sunt evidente astfel abandonări ale ţelului iniţial / înavuţirea, pentru a salva cât se mai poate din această căsnicie (Ghiţă este surprins privind vinovat la Ana cum doarme lângă el „ca un copil" sau gândindu-se la abandonarea acestei afaceri pentru a pleca cu Ana şi copiii departe).
 Naratorul înregistrează astfel etapele decăderii lui Ghiţă chiar prin intermediul conţiinţei acestuia. Mutarea accentului de pe evenimentele exterioare pe urmărirea meandrelor sufletului personajului antrenat într-o degradare vizibilă face realizabilă analiza psihologică.
 Talentul scriitorului care se considera creatorul realismului poporal constă în capacitatea de a nu părăsi unghiul de observaţie obiectiv şi de a surprinde nuanţele din mişcarea personajelor.
 Opera se transformă astfel într-un studiu de caz asupra decăderii umane, făcut pe două caractere aparent antitetice, prinse în mrejele propriului ideal. Cel mai interesant aspect de compoziţie este completarea opoziţiei pozitiv-negativ la nivelul personajelor, cu antiteza slab-puternic disecată gradat.
 Nu se poate vorbi în trioul Lică-Ghiţă-Ana de un singur personaj puternic sau slab. Victima totală este Ana, iar cei doi bărbaţi se află într-un permanent schimb al raporturilor de forţe, în funcţie de moment şi de aspiraţiile fiecăruia. Evident admiraţia merge către centrul generator de putere, chiar dacă este negativ.
 Ghiţă admiră tăria de caracter şi îndrăzneala lui Lică în lupta cu destinul, capacitatea acestuia de a-şi construi propria lume. Lică - la rândul său - e sedus de armonia familială şi, deşi se teme de „femeie", nu poate rezista atracţiei pe care o exercită Ana ca element de coeziune al acestei familii. 
 Ana este prima care nu mai opune rezistenţă şi se lasă împinsă în braţele lui Lică, chiar de Ghiţă.
  Finalul unei asemenea involuţii nu poate fi concretizat decât prin complicitate la crimă şi adulter.
 Ghiţă atinge ultima traptă a dezumanizării, salvându-l pe Lică de condamnarea pentru o crimă pe care o comisese cu siguranţă (omorâse o femeie şi un copil - familia unui fost tovarăş de afaceri).
 Conflictul declanşat de setea de înavuţire rămâne acum un pretext în faţa dramei pe care o suferă cele trei personaje care îşi conştientizează decăderea. Ei sfârşesc în mod dramatic - Hybris - Ghiţă, ajuns nebun, o omoară pe Ana, pedepsindu-se de fapt pe sine pentru propria slăbiciune. Înainte de a fi omorât, Lică, cel care păruse cel mai puternic, cade în faţa destinului pe care l-a produs şi se sinucide, după ce pângărise propriul ideal - familia.
 Nuvela se încheie cu un foc pacificator care mistuie Moara cu noroc - împlinind destinul. Naratorul nu părăseşte atitudinea imparţială şi încheie moralizator prin cuvintele bătrânei.
 Echilibrul perfect dintre cele două planuri - arhitectura riguroasă, dar mai ales modalităţile subtile de caracterizare care susţin evoluţia personajelor fac din această nuvelă psihologică un model pentru romanul psihologic din secolul următor.


 Caracterizarea personajului

 Personajul de nuvelă reprezintă centrul de greutate în organizarea materialului epic. Toate elementele conflictului epic sunt orientate în funcţie de modalităţile de caracterizare şi au drept scop realizarea unui model comportamental firesc în condiţiile date.
 Acest tip de nuvelă surprinde un personaj dintr-o situaţie de criză şi îl menţine în centrul atenţiei pe tot parcursul derulării subiectului.
 Deşi criza poate fi declanşată din exterior de confruntarea personajului cu societatea (conflict între interesele comunităţii şi aspiraţiile personale) personajul este urmărit la nivelul conştiiţei prin conflictul dintre raţional şi afectiv. În nuvela Moara cu noroc personajul porneşte de la tipare clasice cu reflexe moraliste şi accente tragice.
 Împărţirea maniheistă funcţionează foarte puţin, căci personajele nu sunt pozitive şi negative decât aparent la începutul nuvelei.
 Conflictul se mută la nivel interior imediat după apariţia lui Lică care devine principalul ordonator al materialului epic.

Acorda o nota acestui referat

1 (5 | 26%)
2 (3 | 16%)
3 (4 | 21%)
4 (7 | 37%)