Enigma Otiliei

ENIGMA OTILIEI

 Romanul apare ca replică la agresiunea formulei moderniste de tip proustian (1930 - 1938 romanul camilpetrescian).
 Călinescu beneficiază de postura criticului literar, bun cunoscător al formulelor estetice, capabil să facă exerciţiu de creaţie în mod conştient (el consideră că postura de scriitor îl ajută la înţelegerea şi fixarea fiecărui autor).
 Călinescu este un susţinător al formulei clasice după metoda de lucru a lui Balzac: înţeleg clasicismul nu ca un stil în opoziţie cu romantismul, ci ca un mod de a crea ceva durabil şi esenţial. Atitudinea sa vine din convingerea că modelul proustian nu se potriveşte modelului literar românesc şi nici structurii spirituale valahe: „palma bătătorită de sapă nu poate simţi trăsăturile epidermei alunecând pe sidef". De aceea romanul său este o pledoarie pentru programul clasicizant susţinut alături de Tudor Vianu.
 Formula romanului Enigma Otiliei este de esenţă realistă, dar preponderent clasică.
 Pompiliu Constantinescu susţine formula realist balzaciană prin descrierile minuţioase, prezenţa personajelor tip, prin legătura dintre mediu şi caracter, prin tema paternităţii în relaţie cu istoria unei moşteniri, prin precizia încadrării spaţio-temporale şi a reconstituirii unui mediu social. 
Pe de altă parte, Nicolae Manolescu susţine că romanul ilustrează un balzacianism fără Balzac, prin reducerea tipurilor la esenţă, prin abordarea comică a unor situaţii şi personaje, prin echilibrarea interiorităţii şi dezvăluirea motivaţiei şi prin deplasarea de la tip la caz.
Chiar de la început, Călinescu dezvoltă un adevărat cult pentru tiparul de creaţie balzacian: cea mai evidentă dovadă este titlul iniţial al romanului: „Părinţii Otiliei" care dezvoltă motivul orfanilor, preluat de la predecesorul francez. Titlul rămâne doar în intenţia balzaciană pentru că ulterior se dezvoltă într-o formulă interesantă de caracterizare, sugerând pluriperspectivismul.
El se transformă ulterior în Enigma Otiliei, deplasând accentul pe ambiguitatea receptării personajului principal feminin, mai ales din perspectiva personajului Felix - un alter ego al autorului însuşi. Călinescu recunoaşte ulterior faptul că Otilia nu are nici o enigmă, ci numai Felix crede că o are. Totodată, titlul susţine în cerc mesajul epilogului şi contribuie la crearea echilibrului compoziţional, alături de replica lui Moş Costache, reluată simetric în incipit şi deznodământ („aici nu stă nimeni").
Motivul paternităţii, regăsit şi în opera balzaiană se combină cu tema arivismului şi, nu în ultimul rând cu dorinţa de a realiza o adevărată „comedie umană" - o frescă în note caricaturale a tipurilor umane din societatea timpului său. Modelul balzacian este deci „valorificat" de către Călinescu chiar dacă există multe nuanţări. 
Au fost recunoscute drept clasice tema şi conflictul, încadrarea în timp şi spaţiu, observarea tipologiilor (avarul şi parvenitul, mai ales atenţia acordată portretului moral în strânsă legătură cu portretul fizic, caracterul scenic al unor secvenţe (respectând regula celor 3 unităţi - timp, spaţiu, acţiune), intensitatea dramatică şi stilul concis.
În acelaşi timp, se recunosc şi unele intruziuni ale formulei romantice, precum folosirea descrierii şi a antitezei, observarea unor caractere în formare şi prezentarea trioului Felix - Pascalopol - Otilia într-o lumină idilizantă. 
Elementele de modernitate care există prin adaptarea prozei la necesităţile estetice corespunzătoare contextului secolului XX sunt investigarea psihologiilor tulburi sau patologice (Titi şi Simion) şi folosirea unor tehnici specifice, precum cea a detaliului semnificativ sau pluriperspectivismul aplicat la nivelul personajului Otilia. Cu asemenea bogăţie de formule estetice, romanul apare azi extrem de original într-un context bogat la nivelul prozei ample interbelice: Florin Mihăilescu susţine că este un roman de evocare, nu de acţiune sau de analiză.
Tema romanului, care uneşte cele două grupe de personaje, construite în jurul lui Costache Giurgiuveanu, este devenirea - împlinirea, pentru unii materială, pentru ceilalţi spirituală, pe fundalul societăţii bucureştene de la începutul secolului XX.
Secvenţe obligatorii:
+ descrierea străzii Antim şi a casei + prezentarea personajelor la intrare
+ descrierea casei lui Pascalopol de pe Calea Victoriei; centrarea tabloului, rafinament, bun gust
+ călătoria la moşia lui Pascalopol - idilică - contrast cu mediul citadin
+ capitolul 18 - punctul culminant - prima cădere a lui Moş Costache
+ deznodământul (lăsarea pianului pentru Aurica - sinceritatea Otiliei) 
+ epilogul

Romanul este unul de observaţie socială, scris la persoana a III-a, într-o manieră care susţine în mare liniile clasice. Formula de creaţie este sprijinită şi de calitatea de BILDUNGSROMAN - se urmăreşte formarea personajului principal masculin până la atingerea idealului. Romanul se deschide cu o scenă tipic balzaciană, cu toate atributele unei expoziţiuni clasice: tânărul Felix Sima, proaspăt absolvent de liceu ajunge în Bucureşti, pe strada Antim la casa tutorelui său - Costache Giurgiuveanu. Importantă este corespondenţa între cadrul citadin descris şi caracterul personajelor care îl populează: pe o structură clasică se prezintă anticipativ, adică realist, trăsăturile principalelor personaje.
Legătura camera - clasic
  societate - realist
Strada Antim arată caricatural, fiind privită cu ironie de tânărul provincial a cărui înfăţişare trădează descendenţa aristocraţiei. 
În acelaşi timp se stabilesc primele corespondenţe între portretul fizic şi cel moral la nivelul personajului principal şi se introduc primele alterări, atât în caracterizarea personajului - romantic prin contrastul între aspectul sărăcăcios şi spiritul strălucitor sau la nivelul perspectivei narative, între narator şi Felix.
Intrat în casa neîngrijită a bătrânului, Felix îşi cunoaşte viitoarea familie şi constată că devine automat membru într-un „cuplu" de orfani şi „candidat la moştenire". Imaginea societăţii româneşti poate fi anticipată prin extrapolarea trăsăturilor şi tensiunilor din familia lui Moş Costache. Motorul evoluţiei sociale este acelaşi cu romanul lui Călinescu, cât şi Balzac - „banul - zeul la care se închină toată omenirea". În esenţă, conflictul se susţine tot între valorile morale şi cele materiale, argument covârşitor pentru încadrarea în clasicism.
Compoziţia se structurează pe 2 planuri care urmăresc realizarea personajelor într-o succesiune logică şi cronologică. Viziunea critică este proiectată asupra clanului Tulea, în timp ce trioul erotic este privit oarecum antitetic. Prozatorul îşi defineşte personajele prin trăsături desprinse din scene semnificative care le fixează în tipuri şi tipologii. Tehnicile de caracterizare se subordonează interesului pentru exactitate, pentru redarea fidelă a detaliilor exterioare / fizice, care să susţină apoi structura interioară - portretul moral.
Se construieşte astfel riguros o frescă a societăţii burgheze cu aspiraţii aristocratice şi cu intruziuni în lumea intelectuală.
Totodată, se face o radiografie a mentalităţii româneşti din perioada interbelică.
Pentru Călinescu tipul firesc de roman românesc este deocamdată cel obiectiv. De aceea el încearcă să păstreze perspectiva heterodiegetică, chiar dacă proiecţia sa la nivelul personajului Felix sau la nivelul întregului trio erotic şi accentele ironice produc o contaminare care alterează distanţa obiectivă faţă de materialul epic.
Prozatorul îli defineşte personajele prin întărirea unor trăsături definitorii: tipologii.
Alături de tipologia avarului (Costache Giurgiuveanu) se construiesc şi alte modele clasice, precum cel al arivistului (Stănică Raţiu), al babei absolute fără cusur în rău (Aglae), al fetei bătrâne (Aurica) şi chiar al decrepitului (Simion) şi al alienatului (Titi). Deseori, aceste tipuri de caractere suportă alterări chiar în structura trăsăturii unice: avarul încearcă sentimente paterne pentru „fe-fetiţa" lui, arivistul se doreşte un familist şi un patriot, baba absolută are accente de cocehtărie faţă de Pascalopol. Este cea mai bună dovadă petru alterarea tiparului clasic în modernitate.
De cealaltă parte, romanul propune tipuri cărora li se recunoaşte evoluţia şi apartenenţa la o clasă: tipul intelectualului în formare (Felix), tipul moşierului - rentier blazat şi redus la o singură posibilitate de salvare - împlinirea cuplului.
Cel mai interesant personaj este evident cel care dă numele romanului. Deşi pare cel mai greu de prins într-o tipologie / tip, Otilia reprezintă o trăsătură general umană - misterul feminin, greu de desluşit din perspectiva bărbatului. Imaginea ei se alcătuieşte secvenţial dintr-o sumă de impresii diferite dar ajunge în final să reprezinte esenţa spiritului feminin.
Romanul interesează ca exerciţiu stilistic, mai ales pentru felul în care combină elementele clasice cu cele realiste, reaizând o formulă originală care funcţionează credibil şi corespunde mijlocului de secol XX. Stilul este adecvat şi el perspectivei narative şi funcţiei cognitive a artei. Postura omniscientă este motivată de interesul pentru exactitate.
Naratorul este şi un creator de atmosferă, mai ales prin notarea amănuntului, prin atenţia acordată detaliilor autentice.
Stilul se vădeşte original şi prin complexitatea de metodă - prin felul în care sintetizează formulele estetice sau prin alternarea frazei scurte cu declaraţia amplă dar mai ales prin modul subtil în care trece de la naraţiune la dialog sau descriere.
Romanul lui Călinescu devine exemplar pentru formula realistă, pentru balansul între tradiţional şi modern.

OTILIA


(*) PERSONAJ FEMININ
(*) CUPLU
Personajul feminin e întotdeauna în legătură cu tema iubirii şi cu imaginea unui cuplu. Abordată de scriitor ca o temă subordonată celei de maturizare, iubirea apare de cele mai multe ori într-o viziune contrastantă, conflictuală cu lumea înconjurătoare.
În romanul Enigma Otiliei, personajul feminin e impus chiar de titlu, astfel încât materialul capătă aspectul unei continue verificări despre eroină.
Despre Otilia face nunumărate mărturisiri care participă la construirea unei imagini / portret deopotrivă concretă şi eterică (fondul meu de ingenuitate şi copilărie).
Otilia este un personaj tipic, realizat aproape în exclusivitate pe repere realiste, fapt care contrazice intenţia autorului de a construi în tipare clasice. Ea se alcătuieşte prin tehnica pluriperspectivismului, a oglindirii prin intermediul celorlalte personaje.
Intenţia a fost aceea de a oferi imaginea inefabilului feminin, de a construi un portret seducător care corespunde mai mult unei vârste decât unei femei. Cum acest fond de instabilitate specific adolescentei; naratorul surprinde derapajele de comportament şi euforia afectivă prin instantanee adunate din caracterizările celorlalte personaje.
Acest „etern feminin" pe care Felix îl consideră enigmatic e fixat totuşi într-o tipologie ce se regăseşte şi la alte personaje de roman românesc: Saşa Comănăşteanu (Viaţa la ţară), Olguţa (La Medeleni) sau Adela din romanul eponim de Garabet Ibrăileanu.
Otilia e fascinantă, e mereu imprevizibilă, e dilematică. În schimb ea nu se construieşte ca o fizionomie, ca un personaj de creaţie - preponderent. Pe de altă parte, Otilia se caracterizează prin dinamism, e un personaj în continuă devenire, dar una previzibilă şi justificată de propriile cuvinte: „noi nu trăim decât 5-6 ani". 
Critica a observat imediat tragismul acestei figuri feminine din spatele impresiei ludice: „Otilia rezumă drama feminităţii, sentimentele anxietăţii înscriindu-se în eternul feminin şi în clipă" (C. Ciopraga).
Otilia este iubită de părintele său adoptiv şi de Felix, e ocrotită de Pascalopol care oscilează între iubirea paternă şi cea virilă şi este permanent agresată de rudele din clanul Tulea din cauza rivalităţii la moştenirea lui Moş Costache. Agresiunile Aglaei, insinuările lui Stănică Raţiu şi jignirile involuntare ale Auricăi şi ale lui Titi fac parte din cotidian şi participă la nesiguranţa şi însingurarea Otiliei.
Punctul culminant al acţiunii este momentul în care se revelează adevărata faţă a Otiliei (cap. 18). Fata suferă sincer la perspectiva morţii tatălui obiectiv, se confesează de mai multe ori lui Felix căruia îi cere sprijinul, încercând şi să-l scuze pe bătrîn pentru comportamentul de aval. Ulterior, moartea bătrânului constituie momentul eliberării Otiliei. Felix constată cu surprindere că nu moş Costache o proteja pe fată, ci ea era cea care îl apăra. Dovada supremă de altruism este aceea că fata părăseşte casa părintească fără să pretindă o parte din avere, lăsând chiar pianul mamei sale Auricăi.
Transformarea personajului în simbol are loc în epilogul romanului, când Pascalopol şi Felix încearcă să recunoască trăsăturile fetei adolescente în fotografia unei „actriţe trecute".
Deşi iniţial romanul trebuia să se numească Părinţii Otiliei, titlul schimbat ajunge să reprezinte magistral esenţa personajului, ridicând la universal enigmaticul feminin.
Mijloacele de caracterizare urmăresc procesul alcătuirii personajului. Pe de-o parte, Otilia se defineşte ca orice alt personaj realist prin comportament, gesturi, replici, legătură cu mediul.
Acest înveliş eteric şi variat e aşezat totuşi pe fond clasic: trăsătura constantă a personajului e sinceritatea, onestitatea faţă de sine şi ceilalţi. Totuşi perspectiva omniscientă se simte mai puţin în cazul ei (naratorul pare contaminat de fascinaţia lui Felix pentru ea).
Personajul modern se înregistrează din inconsecvenţele comportamentale, din instabilitate, din treceri bruşte nejustificate de logica evenimentelor. Sporadic se creează şi portretul acestui „copil neastâmpărat", „cu capul prelung şi tânăr", „încadrat cu bucle căzând până pe umeri", se pune accent pe elementele de caracterizare care fac din ea o nonconformistă: de aceea perspectivele multiple nu şochează, ci apar fireşti.
Pentru Costache este fefetiţa lui,pentru Felix este „o fată admirabilă", pentru Pascalopol e femeia în devenire, pentru Aglae e o stricată, pentru Stănică reprezintă „spiritul practic", în timp ce pentru Georgeta e „o domnişoară demnă de stimă".
Prin Otilia, Călinescu a realizat un personaj complex care nu se poate reconstrui decât prin citări succesive. Otilia reprezintă o lume inedită, căreia autorul i-a dat viaţă, dar i-a păstrat o parte din mister până la sfârşit. Pornind de la proiecţia personajului în fresca socială, Otilia se conturează ca prototipul femeii de condiţie superioară, inteligentă, educată, rafinată. Deşi ar putea părea dispusă la compromis, pe fondul lipsurilor financiare, Otilia rămâne până la sfârşit în linii general pozitive; independenţa şi onestitatea , proiectează personajul în universal, îndreptăţind eticheta de „etern feminin".

Acorda o nota acestui referat

1 (14 | 50%)
2 (4 | 14%)
3 (3 | 11%)
4 (7 | 25%)